Psihologie educationala

Factorii sociali determină convingerile pe care sportivii le au despre ei înşişi. Aceste convingeri au rol de mediatori psihologici, influenţând decisiv motivaţia. Teoria autodeterminării se concentrează pe trei nevoi umane înnăscute: nevoia de competenţă, autonomie şi relaţionare. în măsura în care factorii sociali nu permit satisfacerea acestor nevoi bazale, rezultatul va fi reducerea motivaţiei, dezvoltarea psihologică inadecvată, alienarea şi, poate, performanţa scăzută.

Competenta – Teoria autodeterminării consideră competenţa o prerechizită pentru motivaţie, dar nu o condiţie suficientă pentru dezvoltarea ei. Competenţa (încrederea în sine) este un element fundamental pentru dezvoltarea motivaţiei intrinseci. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul autonomiei, cu menţiunea că ea este critică pentru autodeterminare.

Autonomia – Autodeterminarea nu există fără autonomie sau fără ceea ce numim „agent activ". Individul este considerat „agent activ" dacă deţine controlul asupra propriilor acţiuni. Teoria autodeterminării susţine că nevoia individului de a fi un „agent activ" şi nu doar o simplă marionetă în mâna celorlalţi, este înnăscută (DeCharms şi Carpenter, 1968). Pentru ca motivaţia intrinsecă să se poată dezvolta, trebuie ca sportivii să creadă despre ei înşişi că sunt „agenţi activi" în determinarea propriului comportament.

Continue Reading »

Teoria integrativă a motivaţiei, pe lângă noţiunile de motivaţie intrinsecă şi extrinsecă, pune un puternic accent pe motivaţie ca element de durată. Până de curând motivaţia era un concept dificil de operaţionalizat. Toti oamenii aveau o idee despre ce înseamnă să fii motivat dar puţini cunoşteau modalităţi de dezvoltare şi susţinere a motivaţiei pe parcursul vieţii individului. Problemele practice reclamă însă o teorie unificatoare a motivaţiei care să îmbine aceste concepte într-o perspectivă nouă. O astfel de teorie este teoria integrativă a motivaţiei aplicată în sport, bazată pe conceptul de autodeterminare.

Continue Reading »

Un element cheie în teoria atribuirii este percepţia. Atunci când sportivul este întrebat „Căror cauze atribui succesul tău?", ceea ce se evaluează de fapt sunt Percepţiile sale. Accentul nu trebuie plasat pe ectitudinea acestor percepţii, ci pe convingerile

personale pe care răspunsul la astfel de întrebări le poate dezvălui.

Teoria atribuirii reprezintă o abordare a motivaţiei din perspectivă cognitivistă. La baza acestei teorii se află ideea conform căreia oamenii au o nevoie înnăscută de a explica, înţelege şi anticipa evenimentele pe baza propriilor cogniţii. Conform teoriei atribuirilor, nevoia fiecărei fiinţe umane este aceea de a-şi explica acţiunile în funcţie de cauzele percepute. Teoria propusă de Fritz Heider (1944, 1958) şi dezvoltată ulterior de Weiner (1985) şi Roberts (1982) constituie o teorie complexă în care atribuirile sunt văzute ca fiind influenţate în mare parte de acţiunile persoanei, de trăiri, încredere şi motivaţie. Modul în care sportivul se raportează la el însuşi este direct legat de percepţia pe care acesta o are asupra cauzelor şi efectelor propriilor acţiuni.

Tipul de atribuiri pe care sportivii le fac în mod obişnuit ne dezvăluie structura lor motivaţională. Mai mult, ajutorul pe care îl putem oferi acestora pentru a-şi modifica percepţiile ar putea avea un efect semnificativ asupra motivaţiei de reuşită. Ca urmare, motivaţia şi teoria atribuirii sunt strâns relaţionate. De exemplu, tinerii sportivi tind să atribuie eşecul lipsei unor abilităţi înnăscute. Pentru că aceste abilităţi sunt relativ permanente, este greu pentru ei să creadă că lucrurile se vor schimba vreodată în bine. Tbtuşi, dacă aceşti tineri sportivi ar fi încurajaţi să atribuie eşecul ghinionului sau lipsei de efort susţinut, ei ar putea simţi la un moment dat că lucrurile pot fi schimbate.

Continue Reading »

Orientarea spre sarcină se asociază cu credinţa că succesul depinde de efort şi perfecţionare. Indivizii cu o astfel de orientare se simt mulţumiţi când experienţiază P ogresul, pe care îl atribuie efortului’ şi muncii personale.

învăţarea şi perfecţionarea unei sarcini dificile le asigură satisfacţia. Indivizii orientaţi spre sarcină tind să iniţieze pattern-uri motivaţionale adaptative. Asta înseamnă că ei aleg să participe la

situaţii provocatoare care le permit să îşi demonstreze capacitatea de efort susţinut şi persistentă în sarcină.

Orientarea spre sine reflectă credinţa că succesul depinde de performanţa persoanei, comparativ cu performanţele celorlalţi. Abilitatea este văzută independent de efort. Dacă o persoană reuşeşte în faţa altor competitori şi nu depune mare efort, acest lucru ar putea fi interpretat ca o dovadă a unor abilităţi deosebite. Astfel, pentru un sportiv orientat spre sine, succesul înseamnă depăşirea unui adversar datorită abilităţilor superioare şi nu efortului susţinut sau autoperfecţionării. Indivizii care au o percepţie superioară asupra abilităţilor lor, pot dezvolta pattern-uri motivaţionale adaptative (exemplu: angajarea în sarcini provocatoare). Totuşi, indivizii orientaţi spre sine, însă cu o percepţie nesatisfăcătoare asupra propriilor abilităţi, pot dezvolta pattern-uri motivaţionale dezadaptative. Pentru că motivaţia lor este aceea de a învinge, dar nu cred că pot realiza ceea ce şi-au propus, ei nu vor mai dori să participe la activităţi provocatoare. Dezavantajul evident al orientării spre sine este că descurajează implicarea individului în situaţii de competiţie doar pentru a se simţi bine, atunci când el nu întrevede posibilitatea de a obţine un succes.

Cercetările au arătat că indivizii cu orientare predominantă spre sarcină pot manifesta şi orientare spre sine foarte accentuată. Ca urmare, pot exista diferite combinaţii ale celor două orientări. Situaţia dezirabilă pentru un tânăr sportiv este să exceleze în ambele orientări, pentru că indivizii cu orientare crescută atât spre sine, cât şi spre sarcină manifestă nivele superioare de motivaţie şi competenţă autopercepută. Cea mai nefericită

hnatie în termeni de motivaţie şi competenţă ^CTnercepută este nivelul scăzut al ambelor orientări.

Continue Reading »

La fel cum indivizii pot fi centraţi pe sarcină sau pe sine, climatul educaţional poate fi orientat spre sarcină sau spre sine. Un mediu orientat spre sine, bazat pe comparaţii sociale, poate fi dăunător pentru tinerii mai puţini dotaţi pentru sport. Dimpotrivă, tinerii cu abilităţi superioare par să se adapteze în ambele medii.

Un climat care promovează perfecţionarea este cel în care sportivul primeşte întăriri pozitive de la antrenor atunci când: (a) lucrează din greu, (b) înregistrează progrese, (c) îi ajută pe alţii să evolueze prin cooperare, (d) consideră că fiecare sportiv are o contribuţie importantă la reuşita echipei.

Un climat de competiţie este unul în care sportivii percep următoarele lucruri: (a) contraperformanţa şi greşelile trebuie pedepsite, (b) sportivii mai dotaţi trebuie să primească cea mai mare atenţie şi recunoaştere, şi (c) competiţia dintre membrii echipei este încurajată de antrenor. Pentru clarificare, trebuie subliniat faptul că, în literatură, prin „climat de competiţie" se înţelege adesea un „climat de performanţă".

Eostein (1989) se referă la condiţiile pe care un or este bine să le aibă în vedere pentru a favoriza un ^antren orientat spre perfecţionare ce poate susţine dezvoltarea motivaţiei intrinseci. Aceste condiţii vizează următoarele aspecte:

Continue Reading »

în dezvoltarea motivaţiei pentru realizarea obiectivelor se disting trei stadii:

• Pentru un copil între doi şi şase ani, abilităţile autopercepute depind de cât de bine execută o sarcină. Dacă surprinde o îmbunătăţire în performanţa sa (de la momentul la momentul t₂), el consideră că abilitatea lui a crescut şi este competent în realizarea sarcinii propuse. Competenţa este percepută de copil în termeni de muncă asiduă şi capacitate absolută. Copilul aflat în acest stadiu timpuriu este orientat mai mult spre sarcină şi mai puţin spre sine.

• La vârsta de şase-şapte ani, copilul îşi percepe abilităţile prin comparaţie cu performanţele celorlalţi, adică devine orientat spre sine. Nu mai este suficient pentru el să execute o sarcină mai bine decât o făcea cu câtva timp înainte, ci simte nevoia să execute sarcina mai bine decât alţi copii. Abilitatea autopercepută depinde acum de propria capacitate şi de comparaţia cu capacităţile celorlalţi. Abilitatea superioară şi competenţa sunt percepute în felul acesta doar dacă performanţele subiectului le depăşesc pe ale celorlalţi.

Continue Reading »

în 1984, Nicholls pune bazele teoriei motivaţiei pentru realizare. Aceasta reprezintă o extensie logică a teoriei lui Bandura asupra autoeficacităţii şi a teoriei lui Harter asupra motivaţiei pentru competenţă. După Nicholls, elementul definitoriu al motivaţiei pentru realizare este modul în care individul îşi conştientizează propriile abilităţi, adică maniera în care acesta se percepe. în teoria motivaţiei din perspectiva obiectivelor, natura abilităţilor percepute se schimbă, la început, în funcţie de nivelele de dezvoltare ale persoanei şi, mai târziu, în urma învăţării şi restructurării cognitive.

Orientări privind realizarea obiectivelor

în ceea ce priveşte realizarea obiectivelor, există două orientări distincte: orientarea spre sarcină şi orientarea spre sine. în cazul orientării spre sarcină, obiectivul este perfecţionarea unei tehnici sau deprinderi. Individul orientat spre sarcină îşi percepe abilităţile în funcţie de progresul perceput între două momente succesive pe axa timpului (performanţa obţinută la momentul U este comparată cu cea din momentul t₂). Baschetbalistul orientat spre sarcină se percepe pe el ca având o abilitate superioară dacă a realizat un procentaj mai bun la aruncările libere decât săptămâna trecută. Sportivul orientat spre sarcină continuă să muncească pentru a atinge măiestria şi experienţiază trăiri de autoeficacitate şi încredere în sine.

Continue Reading »

Modelul lui Vealey conceptualizează motivaţia şi încrederea în sine în mediul sportiv. Adevăratul atu al acestui model îl constituie faptul că abordează situaţii specifice psihologiei sportului. Vealey defineşte încrederea sportivă ca fiind „credinţa sau gradul de certitudine pe care indivizii îl posedă cu privire la abilitatea lor de a avea succes în sport" (1986). Pe parcursul pregătirii sportive se manifestă o trăsătură de personalitate denumită încredere soortivă şi o anumită orientare spre competiţie. Aceşti doi factori sunt predictivi pentru încrederea sportivă situaţională concretă pe care sportivul o manifestă în timpul competiţiei.

Sportivul trebuie să aibă succese pentru ca sentimentul său de autoeficacitate să se dezvolte. Antrenorul sau profesorul este cel care poate să asigure succesul sportivului pentru început, reducând dificultatea sarcinii. Exemple de astfel de situaţii pot fi cu uşurinţă furnizate în orice sport. De pildă, un jucător începător de volei întâmpină dificultăţi în executarea serviciului pe teren normal. Antrenorul îl poate încuraja însă pe sportiv să efectueze serviciul, plasându-l cu doi metri mai aproape de fileu. Antrenorul trebuie să găsească permanent modalităţi prin care începătorii să experienţieze succesul, pentru că altfel ei s-ar putea să creadă că nu vor obţine rezultate în sportul respectiv şi vor manifesta tendinţa de a-l abandona.

Continue Reading »

Bandura defineşte autoeficacitatea ca fiind convingerea sau încrederea individului în capacităţile sale ^de a organiza şi executa acţiunile necesare pentru a produce rezultatele dorite. Pentru dezvoltarea autoeficacităţii, individul trebuie să creadă că este în control şi că acţiunile pe care le realizează sunt iniţiate intenţionat. Dacă o persoană crede că este în control şi are forţa de a produce rezultate specifice, ea va fi motivată să încerce să schimbe situaţia. De aici rezultă importanţa autoeficacităţii. Dacă un sportiv percepe sau crede că poate influenţa în bine rezultatul unei competiţii, va dori cu ardoare să intre pe teren şi să se angajeze în luptă.

Continue Reading »