Psihologie educationala

Procesele efectoare – subsistemele motorii
eferente care facilitează răspunsurile vizibile
(muşchii şi nervii care îi leagă de sistemul nervos
central).

Procesele de traducere – care servesc ca
mediatori între primele două pentru a asigura o
concordanţă optimă între ele.

trimiterea comemzilor către organele efectoare (executăm paşi de tangou şi nu de vals). Procesele de aferentaţie inversă sunt la fel de importante: informaţiile proprioceptive (interne) şi vi2uale sau acustice (externe) asupra efectelor activităţii motrice sunt reintroduse în sistem.

Keele (1973) a fost itinul dintre psihologii care au susţinut de timpuriu ideea căi oamenii ar putea fi limitaţi din punct de vedere al capacităţii lor de procesare a informaţiei. Trebuie să menţi- ornăm faptul că sarcini diferite, cognitive sau motorii, necesită capacităţi de procesare diferite. Dacă o anumită sarcină este atât de complexă încât necesită întregul spatţiu de procesare şi este de maximă importanţă pentru individ, atunci el îi va aloca toate resursele atenţionale, în det:rimentul altor sarcini. Dacă o sarcină specifică nu necesita alocarea întregului spaţiu de procesare disponibil, este posibilă procesarea mai multor sarcini în acelaşi timp, în fu ricţie de resursele atenţionale necesare fiecăreia.

Conform acestui mod«el, o persoană poate procesa mai mulţi stimuli şi poate elabora mai multe răspunsuri în acelaşi timp, cu condiţia c» acestea să nu depăşească propria lui capacitate de procesare informaţională. Dacă o anumită sarcină necesită întrag spaţiul de procesare, atunci doar acea sarcină va primi atenţie şi toate celelalte vor înregistra o scădere a performanţei.

Conceptele de atenţie selectivă şi capacitate limitată de procesare a informaţiei sixint relevante pentru psihologul sportiv, antrenori sau profeso rî şi, în general, pentru toţi cei interesaţi de îmbunătăţirea performanţelor sportivilor. Wrisberg şi Shea (1978) au demonstrat faptul că, pe măsură ce o sarcină motor ~ie este mai bine învăţată şi stăpânită, necesarul atenţionai al acesteia scade. Cu alte cuvinte, pe măsură ce un act motor se automatizează sau se învaţă, solicită mai puţin spaţiu de procesare informaţională, iar sportivul poate să se concentreze şi pe alte elemente. De exemplu, diferenţa semnificativă dintre un jucător începător de baschet şi unul foarte experimentat constă în nivelul de solicitare a spaţiului de procesare informaţională. în timpul unui joc, driblingul solicită aproape întreg spaţiul de procesare informaţională al unui începător. Pe de altă parte, jucătorul experimentat îşi reduce în aşa măsură atenţia acordată driblingului, încât poate să audă sau să vadă diferite informaţii relevante în timpul desfăşurării acestei acţiuni.

Ca urmare, un element central constă în faptul că necesarul de procesare informaţională al fiecărei sarcini poate fi modificat prin învăţare. Altfel spus, necesarul de procesare informaţională al fiecărei sarcini (de ex. driblingul la baschet) poate fi redus în timp, prin exerciţiu.

Continue Reading »

Condiţionarea operantă este un procedeu de învăţare, în care comportamentul ulterior al unui individ este influenţat de modul în care percepe consecinţele acestuia. Un comportament care se scontează că va avea consecinţe pozitive (de exemplu, angajamentul total în timpul unui meci), va fi reprodus de mai multe ori, deoarece este urmat de consecinţe pozitive (publicul, coechipierii şi antrenorul vor lăuda sportivul care a înscris).

Un exemplu tipic din lucrările lui Skinn condiţionarea unui şobolan alb, plasat într-un^ ^6ste experimental numit cuşca Skinner, pentru a apăsa levier. De fiecare dată când animalul apasă levierul^ ^Un recompensat cu hrană. Alimentele sunt întăriri (stimul⁶⁸*⁶ întărire -SÎ) pentru comportamente. La început, anim i*⁶ apasă levierul din întâmplare. întărind aceste răspun întâmplătoare, ele devin mai frecvente, altfel sd"’ probabilitatea ca ele să apară, creşte. Se poate ajunge la o întărire selectivă sau discriminatorie: răspunsurile sunt întărite în anumite condiţii (de exemplu, atunci când este aprinsă o lumină verde) şi nu în alte condiţii (de exemplu atunci când apare o lumină roşie).

Continue Reading »

învăţarea este un proces care antrenează modificări relativ durabile în comportament, ca rezultat al unor experienţe specifice din mediul înconjurător. Pentru a avea loc un proces de învăţare, trebuie să se producă modificări comportamentale. Este nevoie să precizăm că, ceea ce considerăm a fi învăţare, nu se manifestă totdeauna în performanţă: în absenţa motivaţiei sau în condiţii de oboseală, performanţa nu este la fel de bună ca şi în situaţii optimale. Oamenii cu mare experienţă în antrenamentul sportiv cunosc foarte bine acest fenomen. După două ore de antrenament, un jucător de baschet poate ajunge sa stăpânească tehnica aruncării libere, cu toate că mingea nu intră în coş de prea multe ori. După mai multe zile în care

Din această cauză, învăţarea se ^acfmai degrabă în termeni de potenţial mTortamental decât ca modificare de comportament. De asemenea, trebuie subliniat că tipuri diferite de învăţare pot avea ca rezultat nivele similare de performantă. Un copil poate obţine rezultate bune în efectuarea’ unei înmulţiri, deoarece a învăţat pe de rost tabla înmulţirii sau pentru că principiile generale ale operaţiilor aritmetice îi sunt cunoscute deja.

Continue Reading »

Teoria integrativă a motivaţiei, pe lângă noţiunile de motivaţie intrinsecă şi extrinsecă, pune un puternic accent pe motivaţie ca element de durată. Până de curând motivaţia era un concept dificil de operaţionalizat. Toti oamenii aveau o idee despre ce înseamnă să fii motivat dar puţini cunoşteau modalităţi de dezvoltare şi susţinere a motivaţiei pe parcursul vieţii individului. Problemele practice reclamă însă o teorie unificatoare a motivaţiei care să îmbine aceste concepte într-o perspectivă nouă. O astfel de teorie este teoria integrativă a motivaţiei aplicată în sport, bazată pe conceptul de autodeterminare.

Continue Reading »

Un element cheie în teoria atribuirii este percepţia. Atunci când sportivul este întrebat „Căror cauze atribui succesul tău?", ceea ce se evaluează de fapt sunt Percepţiile sale. Accentul nu trebuie plasat pe ectitudinea acestor percepţii, ci pe convingerile

personale pe care răspunsul la astfel de întrebări le poate dezvălui.

Teoria atribuirii reprezintă o abordare a motivaţiei din perspectivă cognitivistă. La baza acestei teorii se află ideea conform căreia oamenii au o nevoie înnăscută de a explica, înţelege şi anticipa evenimentele pe baza propriilor cogniţii. Conform teoriei atribuirilor, nevoia fiecărei fiinţe umane este aceea de a-şi explica acţiunile în funcţie de cauzele percepute. Teoria propusă de Fritz Heider (1944, 1958) şi dezvoltată ulterior de Weiner (1985) şi Roberts (1982) constituie o teorie complexă în care atribuirile sunt văzute ca fiind influenţate în mare parte de acţiunile persoanei, de trăiri, încredere şi motivaţie. Modul în care sportivul se raportează la el însuşi este direct legat de percepţia pe care acesta o are asupra cauzelor şi efectelor propriilor acţiuni.

Tipul de atribuiri pe care sportivii le fac în mod obişnuit ne dezvăluie structura lor motivaţională. Mai mult, ajutorul pe care îl putem oferi acestora pentru a-şi modifica percepţiile ar putea avea un efect semnificativ asupra motivaţiei de reuşită. Ca urmare, motivaţia şi teoria atribuirii sunt strâns relaţionate. De exemplu, tinerii sportivi tind să atribuie eşecul lipsei unor abilităţi înnăscute. Pentru că aceste abilităţi sunt relativ permanente, este greu pentru ei să creadă că lucrurile se vor schimba vreodată în bine. Tbtuşi, dacă aceşti tineri sportivi ar fi încurajaţi să atribuie eşecul ghinionului sau lipsei de efort susţinut, ei ar putea simţi la un moment dat că lucrurile pot fi schimbate.

Continue Reading »

Orientarea spre sarcină se asociază cu credinţa că succesul depinde de efort şi perfecţionare. Indivizii cu o astfel de orientare se simt mulţumiţi când experienţiază P ogresul, pe care îl atribuie efortului’ şi muncii personale.

învăţarea şi perfecţionarea unei sarcini dificile le asigură satisfacţia. Indivizii orientaţi spre sarcină tind să iniţieze pattern-uri motivaţionale adaptative. Asta înseamnă că ei aleg să participe la

situaţii provocatoare care le permit să îşi demonstreze capacitatea de efort susţinut şi persistentă în sarcină.

Orientarea spre sine reflectă credinţa că succesul depinde de performanţa persoanei, comparativ cu performanţele celorlalţi. Abilitatea este văzută independent de efort. Dacă o persoană reuşeşte în faţa altor competitori şi nu depune mare efort, acest lucru ar putea fi interpretat ca o dovadă a unor abilităţi deosebite. Astfel, pentru un sportiv orientat spre sine, succesul înseamnă depăşirea unui adversar datorită abilităţilor superioare şi nu efortului susţinut sau autoperfecţionării. Indivizii care au o percepţie superioară asupra abilităţilor lor, pot dezvolta pattern-uri motivaţionale adaptative (exemplu: angajarea în sarcini provocatoare). Totuşi, indivizii orientaţi spre sine, însă cu o percepţie nesatisfăcătoare asupra propriilor abilităţi, pot dezvolta pattern-uri motivaţionale dezadaptative. Pentru că motivaţia lor este aceea de a învinge, dar nu cred că pot realiza ceea ce şi-au propus, ei nu vor mai dori să participe la activităţi provocatoare. Dezavantajul evident al orientării spre sine este că descurajează implicarea individului în situaţii de competiţie doar pentru a se simţi bine, atunci când el nu întrevede posibilitatea de a obţine un succes.

Cercetările au arătat că indivizii cu orientare predominantă spre sarcină pot manifesta şi orientare spre sine foarte accentuată. Ca urmare, pot exista diferite combinaţii ale celor două orientări. Situaţia dezirabilă pentru un tânăr sportiv este să exceleze în ambele orientări, pentru că indivizii cu orientare crescută atât spre sine, cât şi spre sarcină manifestă nivele superioare de motivaţie şi competenţă autopercepută. Cea mai nefericită

hnatie în termeni de motivaţie şi competenţă ^CTnercepută este nivelul scăzut al ambelor orientări.

Continue Reading »

La fel cum indivizii pot fi centraţi pe sarcină sau pe sine, climatul educaţional poate fi orientat spre sarcină sau spre sine. Un mediu orientat spre sine, bazat pe comparaţii sociale, poate fi dăunător pentru tinerii mai puţini dotaţi pentru sport. Dimpotrivă, tinerii cu abilităţi superioare par să se adapteze în ambele medii.

Un climat care promovează perfecţionarea este cel în care sportivul primeşte întăriri pozitive de la antrenor atunci când: (a) lucrează din greu, (b) înregistrează progrese, (c) îi ajută pe alţii să evolueze prin cooperare, (d) consideră că fiecare sportiv are o contribuţie importantă la reuşita echipei.

Un climat de competiţie este unul în care sportivii percep următoarele lucruri: (a) contraperformanţa şi greşelile trebuie pedepsite, (b) sportivii mai dotaţi trebuie să primească cea mai mare atenţie şi recunoaştere, şi (c) competiţia dintre membrii echipei este încurajată de antrenor. Pentru clarificare, trebuie subliniat faptul că, în literatură, prin „climat de competiţie" se înţelege adesea un „climat de performanţă".

Eostein (1989) se referă la condiţiile pe care un or este bine să le aibă în vedere pentru a favoriza un ^antren orientat spre perfecţionare ce poate susţine dezvoltarea motivaţiei intrinseci. Aceste condiţii vizează următoarele aspecte:

Continue Reading »

în dezvoltarea motivaţiei pentru realizarea obiectivelor se disting trei stadii:

• Pentru un copil între doi şi şase ani, abilităţile autopercepute depind de cât de bine execută o sarcină. Dacă surprinde o îmbunătăţire în performanţa sa (de la momentul la momentul t₂), el consideră că abilitatea lui a crescut şi este competent în realizarea sarcinii propuse. Competenţa este percepută de copil în termeni de muncă asiduă şi capacitate absolută. Copilul aflat în acest stadiu timpuriu este orientat mai mult spre sarcină şi mai puţin spre sine.

• La vârsta de şase-şapte ani, copilul îşi percepe abilităţile prin comparaţie cu performanţele celorlalţi, adică devine orientat spre sine. Nu mai este suficient pentru el să execute o sarcină mai bine decât o făcea cu câtva timp înainte, ci simte nevoia să execute sarcina mai bine decât alţi copii. Abilitatea autopercepută depinde acum de propria capacitate şi de comparaţia cu capacităţile celorlalţi. Abilitatea superioară şi competenţa sunt percepute în felul acesta doar dacă performanţele subiectului le depăşesc pe ale celorlalţi.

Continue Reading »

în 1984, Nicholls pune bazele teoriei motivaţiei pentru realizare. Aceasta reprezintă o extensie logică a teoriei lui Bandura asupra autoeficacităţii şi a teoriei lui Harter asupra motivaţiei pentru competenţă. După Nicholls, elementul definitoriu al motivaţiei pentru realizare este modul în care individul îşi conştientizează propriile abilităţi, adică maniera în care acesta se percepe. în teoria motivaţiei din perspectiva obiectivelor, natura abilităţilor percepute se schimbă, la început, în funcţie de nivelele de dezvoltare ale persoanei şi, mai târziu, în urma învăţării şi restructurării cognitive.

Orientări privind realizarea obiectivelor

în ceea ce priveşte realizarea obiectivelor, există două orientări distincte: orientarea spre sarcină şi orientarea spre sine. în cazul orientării spre sarcină, obiectivul este perfecţionarea unei tehnici sau deprinderi. Individul orientat spre sarcină îşi percepe abilităţile în funcţie de progresul perceput între două momente succesive pe axa timpului (performanţa obţinută la momentul U este comparată cu cea din momentul t₂). Baschetbalistul orientat spre sarcină se percepe pe el ca având o abilitate superioară dacă a realizat un procentaj mai bun la aruncările libere decât săptămâna trecută. Sportivul orientat spre sarcină continuă să muncească pentru a atinge măiestria şi experienţiază trăiri de autoeficacitate şi încredere în sine.

Continue Reading »

Important în dezvoltarea încrederii în sine sunt existenta succesului şi executarea cu măiestrie a sarcinii. Pentru ca sportivul să se simtă încrezător în abilităţile sale pe parcursul competiţiei trebuie mai întâi să experienţieze succesul la antrenamente.

Dezvoltarea încrederii în sine este legată de persistenţa individului în sarcină şi de disponibilitatea lui de a depune eforturi consistente pentru a se perfecţiona.

După cum explică Bandura, autoeficacitatea sau încrederea în sine într-o situaţie specifică este o percepţie a sportivului despre abilitatea sa de a experienţia succesul, care se poate modifica în timp. De fapt, gândurile influenţează emoţiile, care la rândul lor influenţează comportamentul sau performanţa:

Gânduri ________ > Emoţii __________ > Performantă

Din. diverse motive, un sportiv poate să nu se simtă încrezător în sine într-o anumită situaţie, contrar abilităţilor de care dispune. Lipsa încrederii în sine va avea un efect negativ asupra performanţei sportive

Continue Reading »