Componentele liderului eficient au rezultat dintr-o sinteză a diferitelor orientări existente care se ocupă de studiul conducerii grupurilor. în concordanţă cu modelul interacţionist, componentele conducerii eficiente sunt înţelese ca o combinaţie dintre factorii personali şi cei situaţionali.

Calităţile liderului

Deşi nu există un nucleu comun de trăsături de personalitate care să asigure că o persoană va deveni un lider, există câteva trăsături frecvent întâlnite la lideri se succes:

■ Inteligenţa

■ Asertivitatea

■ Empatia

■ Motivaţia intrinsecă

■ Flexibilitatea

■ Ambiţia

■ încrederea în sine

■ Optimismul.

Aceste calităţi sunt necesare, dar nu suficiente. Măsura în care aceste calităţi sunt necesare depinde de preferinţele grupului şi de situaţiile specifice cu care liderul se confruntă.

Stilul de conducere

în general, antrenorii pot avea un stil de conducere autocratic sau democratic. Stilul democratic este centrat pe sportiv, cooperativ şi orientat spre interacţiuni pozitive. Stilul autocratic este orientat pe victorie, foarte structurat şi orientat spre sarcină. Un antrenor nu este tot timpul acelaşi. Se pot integra şi combina ambele stiluri. Apelul la unul sau altul din stiluri depinde de circumstanţe.

Factori situaţionali

Un lider trebuie să fie sensibil la situaţiile specifice şi la condiţiile din mediu. Conducerea unui grup trebuie să ţină seama de anumite situaţii specifice:

■ Sport de echipă vs. sport individual,

■ Sporturi interactive (ex. handbal) vs sporturi coactive (tir cu arcul),

■ Valoarea echipei,

■ Timpul avut la dispoziţie,

■ Numărul de membri ai staff-ului tehnic,

■ Cultura organizaţională.

Caracteristicile membrilor

Caracteristicile indivizilor care fac parte din grupul sportiv sunt importante în eficienţa conducerii echipei. Caracteristicile şi stilul de conducere trebuie să se întrepătrundă cu caracteristicile participanţilor. De exemplu, sportivii foarte dotaţi aptitudinal preferă un antrenor orientat spre relaţii interpersonale pozitive, femeile preferă un antrenor democratic, lată unele caracteristici ale membrilor grupului de care trebuie să se ţină seama în conducerea echipei: ‘ ■ Sexul,

■ Nivelul abilităţilor,

■ Personalitatea,

■ Vârsta,

■ Nivel de expertiză (experienţa).

Competenta – Teoria autodeterminării consideră competenţa o prerechizită pentru motivaţie, dar nu o condiţie suficientă pentru dezvoltarea ei. Competenţa (încrederea în sine) este un element fundamental pentru dezvoltarea motivaţiei intrinseci. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul autonomiei, cu menţiunea că ea este critică pentru autodeterminare.

Autonomia – Autodeterminarea nu există fără autonomie sau fără ceea ce numim „agent activ". Individul este considerat „agent activ" dacă deţine controlul asupra propriilor acţiuni. Teoria autodeterminării susţine că nevoia individului de a fi un „agent activ" şi nu doar o simplă marionetă în mâna celorlalţi, este înnăscută (DeCharms şi Carpenter, 1968). Pentru ca motivaţia intrinsecă să se poată dezvolta, trebuie ca sportivii să creadă despre ei înşişi că sunt „agenţi activi" în determinarea propriului comportament.

Motivaţia

Analizând figura 3.1., vom înţelege că factorii sociali şi mediatorii psihologici sunt determinanţi pentru motivaţie. Trebuie să conştientizăm că autonomia, competenţa şi relaţionarea sunt atribute psihologice care mediază relaţia dintre factorii sociali şi manifestarea motivaţiei.

Chelladurai (1978), a dezvoltat Modelul Multidimensional al Liderului în mediul sportiv. Acest model este în primul rând unul interacţional. Chelladurai susţine că fenomenul conducerii trebuie să ţină seama de caracteristicile situaţionale ale liderului şi membrilor grupului sportiv. Astfel, conducerea eficientă va depinde de caracteristicile sportivilor şi de limitările situaţiilor din mediu.

După Chelladurai, performanţa şi satisfacţia sportivului (căsuţă 7 din figura de mai jos) depinde de cele trei tipuri de comportament al liderului: solicitat (căsuţa 4), preferat (căsuţă 6), actual (căsuţa 5). Situaţia (căsuţă 1), liderul (căsuţă 2) şi membrii grupului (căsuţa 3) determină aceste trei tipuri de comportament, de aceea se numesc antecedente.

Comportamentele aşteptate

Situaţia cere din partea liderului să acţioneze într-un mod particular. Din partea profesorilor de sport sunt aşteptate anumite comiportamente şi interacţiuni cu elevii. Din partea antrenorilor sse aşteaptă o comportare anume în relaţia cu spectatorii, ceiilalţi antrenori sau cu ziariştii.

Comportamentul dorit

Membrii grupului au preferinţe distincte cu privire la comportamentul liderului. Unii îşi doresc realizări şi performanţă, iar alţii relaţii interpersonale bune. Vârsta, sexul, abilităţile şi experienţa influenţează tipul de relaţie pe care indivizii o preferă. Un adult care se găseşte într-un program de recuperare după o ruptură de ligamente încrucişate se aşteaptă la mai multe explicaţii cu privire la programul urmat, decât un sportiv care este mai familiarizat cu acest tip de accidentare.

onducere ar trebui orientat mai mult spre sarcină. Stabilirea de obiective precise şi îndeplinirea lor ar trebui să nrimeze dezvoltării unor relaţii interpersonale pozitive.

Exemplu: G.V. este profesor de sport la o şcoală de cartier. Sala de sport arată destul de rău: pereţii sunt crăpaţi şi ar necesita o renovare, iar grupurile sanitare sunt într-o stare jalnică. O renovare grabnică nu este posibilă. De aceea, el decide să încerce să îmbunătăţească lucrurile. Pune postere cu sportivi pentru a masca locurile unde pereţii sunt crăpaţi roagă femeia de serviciu să acorde mai multă atenţie curăţeniei în vestiare. Curând el realizează că îmbunătăţirea mediul înconjurător nu este suficientă pentru a creşte motivaţia elevilor. El îşi chestionează elevii cu privire la ceea ce le place şi ceea ce nu le place în orele de sport. Constată că majoritatea elevilor ar dori un program de fitness pe care el îl introduce în prima parte a orei. Reactivează gazeta de perete. Fiecare elev primeşte un calificativ pentru progresele obţinute şi se instituie titlul „elevul săptămânii".

Toate aceste lucruri sunt dovezi ale unui stil de conducere orientat spre sarcină, stil adecvat situaţiei cu care se confruntă profesorul.

Sportivii de mare performanţă sunt, de obicei, orientaţi spre sarcină, iar antrenorii orientaţi spre stabilirea unor relaţii interpersonale pozitive sunt mai adecvaţi pentru aceştia. Dimpotrivă, sportivii mai puţin experimentaţi au nevoie de instruire permanentă şi de întăriri. Un antrenor orientat spre sarcină este soluţia cea mai bună în cazul lor. Acest lucru nu înseamnă că un sportiv începător nu ar avea nevoie de un antrenor empatic, foarte democratic sau un sportiv de mare performanţă nu are nevoie de instruire sau de întăriri, ci acestea sunt stilurile care ar trebui să predomine pentru rezultate cât mai bune. Orientarea spre sarcină şi realizarea unui mediu suportiv sunt deopotrivă necesare în conducerea eficientă a grupului sportiv.

Trebuie luat în considerare şi nivelul de maturitate al sportivilor. Astfel, sportivii foarte tineri au nevoie de o orientare spre relaţii interpersonale şi o orientarea spre sarcină mai scăzută.

• Nu există trăsături universal valabile care să asigure succesul unui lider. Totuşi, liderii de succes au trăsături de personalitate comune, care îi deosebeşte de restul populaţiei.

• Un anumit stil de conducere se potriveşte la o anumită situaţie specifică. Unii lideri funcţionează mai bine în anumite situaţii decât în altele. Este cazul unor antrenori care au fost concediaţi de conducerea echipei pe motiv că nu au fost eficienţi şi sunt angajaţi de către altă grupare unde îşi dovedesc foarte curând eficienţa. Este foarte puţin probabil ca ei să-şi fi schimbat peste noapte stilul de conducere. Mai curând stilul lor de conducere şi comportamentul lor s-a potrivit în noile condiţii.

• Stilurile de conducere pot fi schimbate pentru a se adapta unor cerinţe situaţionale. Există două tipuri de lideri:

1. Lideri orientaţi spre relaţii interpersonale care menţin interacţiuni sociale pozitive şi comunicare deschisă cu membrii echipei şi

2. Lideri orientaţi spre sarcină, care se orientează spre obiective precise şi spre realizări. Aceştia din urmă se focalizează pe performanţă şi productivitate, mai mult decât pe crearea unui mediu social plăcut. Antrenorii pot să-şi modifice stilul de conducere, astfel încât să se adapteze noilor situaţii apărute în echipa pe care o conduc.

De obicei, liderii şi antrenorii sunt aleşi de o autoritate din organizaţie. Uneori, liderii emerg din rândul grupului, cum ar fi situaţia în care antrenorul este ales din rândul jucătorilor. Acest tip de lider este în general mai eficient, pentru că are sprijinul şi respectul membrilor grupului. Este probabil ca acest tip de lider să aibă abilităţi speciale pentru această poziţie.

Cercetătorii au încercat să identifice abilităţile speciale ale liderului, în speranţa de a selecta pe cei care ar putea deveni buni conducători.

TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE

în deceniul trei al secolului trecut, cercetătorii au încercat să determine care sunt trăsăturile de personalitate comune ale celor mai importanţi lideri din business şi industrie. Ei au considerat că există un set de trăsături de personalitate care asigură succesul unui lider în orice domeniu de activitate. Teoriile bazate pe trăsături de personalitate nu au avut suport deplin în practică. Liderii au o mare varietate de trăsături de personalitate. Nu există trăsături specifice pe care să le aibă în mod obligatoriu un lider de succes.

ABORDAREA COMPORTAMENTALISTĂ

Cercetările ulterioare s-au focalizat pe descoperirea unor comportamente universal valabile la un lider eficient. Psihologii behaviorişti susţin că oricine poate fi învăţat să devină un conducător prin simpla învăţare a comportamentelor unor lideri eficienţi. Cu alte cuvinte, ei susţineau că liderii nu se nasc, ci se formează. Liderii din sport şi exerciţiul fizic acţionează asupra

grupului atât prin intermediul relaţiilor interpersonale, cât şi prin imprimarea unor direcţii, scopuri şi structuri echipei sau clasei. De exemplu: când un antrenor preia o nouă echipă, el trebuie să stabilească o comunicare deschisă cu sportivii, relaţii interpersonale pozitive, precum şi scopuri şi obiective precise, lată câteva din comportamentele care caracterizează un antrenor eficient (menţionăm că aceste comportamente au fost detectate prin aplicarea unor chestionare specifice pentru mediul sportiv, unor antrenori renumiţi):

• Comunicarea. O comunicare eficientă este un factor cheie pentru succesul în munca de antrenor, în special când se lucrează cu tineri sportivi. (Principiile comunicării eficiente sunt prezentate pe larg în capitolul rezervat acestei teme).

• Instruirea şi demonstrarea. Antrenorii eficienţi se concentrează în munca lor pe instruirea verbală (spunând elevilor ce să facă şi cum să facă). Ei realizează acest lucru prin scurte demonstraţii, modelând comportamentul corect. Ei trebuie să ofere atât un model asupra unei acţiuni corecte (modelare pozitivă), cât şi imitarea unei modalităţi incorecte de acţiune (modelare negativă). Demonstraţiile antrenorului nu trebuie să dureze mult (câteva secunde), dar trebuie să-i rămână sportivului în memorie pentru mult timp.

• Comportamente reactive şi spontane. Comportamentele reactive sunt răspunsuri la comportamentele specifice unor sportivi, de ex. când un antrenor oferă instrucţiuni în urma unor greşeli. Comportamentele spontane sunt iniţiate de antrenor. De exemplu, antrenorul transmite încurajări elevului său, atunci când intră pe teren.

• Antrenorii pot învăţa să comunice mai eficient cu elevii lor, participând la traininguri pe această temă.

Un grup de sportivi nu formează în mod necesar o echipă. O echipă se creează printr-un proces evolutiv. De fapt, grupurile trec prin patru stadii de dezvoltare, în urma cărora o colecţie de indivizi se transformă într-o echipă. Aceste stadii sunt:

■ Faza de început. în acest prin stadiu de dezvoltare al unei echipe, membrii se familiarizează între ei. Fiecare sportiv îşi găseşte locul în structura echipei, se formează şi se testează relaţiile interpersonale, inclusiv relaţiile între antrenori şi membrii echipei. Sportivii care nu se pot identifica cu echipa pot avea dificultăţi în a stabili relaţii interpersonale pozitive. Antrenorii îi pot ajuta prin strategii care să faciliteze interacţiunea în cadrul echipei.

Etapa de conflict. Se caracterizează prin rebeliunea împotriva liderului, rezistenţă faţă de controlul exercitat de grup şi conflicte interpersonale. Acest ‘ucru se întâmplă atunci când indivizii şi liderul caută sa-Şi stabilească rolurile şi statutul în cadrul grupului. ^ueşi uneori acest confiict poate fi chiar fizic, de ^D|cei el este social şi interpersonal. în acest stadiu, antrenorul trebuie să comunice obiectiv şi desch-sportivii. Evaluările pe care antrenorul le fac’^S °^U privire la calităţile şi carenţele fiecărui sportiv rn °^U în care el se impune, vor reduce incertitudinea este o sursă majoră de stres pentru sporr^ Reducerea stresului scade şi nivelul de ostilitate .

■ Stabilirea normelor. în acest stadiu, ostilitatea est înlocuită de solidaritate şi cooperare. în loc să s⁶ concentreze exclusiv spre nevoile individuale⁶ sportivii muncesc împreună pentru a îndeplini scopuri comune. Coeziunea de grup se dezvoltă în acest stadiu în care sportivii strâng rândurile şj clădesc unitatea echipei. Se stabilizează rolurile în cadrul echipei şi apare un respect pentru contribuţia unică a fiecărui membru. în loc să existe o competiţie pentru statut sau recunoaştere, jucătorii insistă pentru economie în efort şi eficienţă în îndeplinirea sarcinilor.

■ Faza de performanţă. în acest stadiu final, membrii echipei îşi canalizează energiile pentru succesul echipei. Problemele structurale sunt rezolvate, iar relaţiile interpersonale sunt stabilizate. Rolurile sunt bine definite şi jucătorii îşi acordă sprijin unul altuia pentru a reuşi. Scopul principal este reuşita echipei. Antrenorul oferă întăriri fiecărui jucător privind contribuţia lui specială la succesul echipei. Astfel, nici un sportiv nu se simte abandonat sau lipsit de valoare.

Ziarele sportive şi emisiunile TV sunt pline de exemple privind echipe cu individualităţi marcante care nu confirmă în meciuri decisive din cauza lipsei de coeziune. Existe şi exemple contrarii, în care echipe fără jucători foarte talentaţi obţin rezultate peste aşteptări. Un principiu bine stabilit în sport este cel potrivit căruia un grup de jucători care se înţeleg foarte bine sunt mai eficienţi decât un grup de jucători care acţionează individual numai pentru reuşita lor. într-o echipă de baschet există mai mulţi jucători capabili să înscrie 20 de puncte sau mai mult. Totuşi, în interesul echipei, antrenorul poate să ceară ca unul sau mai mulţi jucători să nu-şi asume roluri de marcatori principali. De exemplu, conducătorul de joc îşi asumă responsabilitatea în organizarea jocului în apărare şi atac, o extremă de forţă să aibă mai mult rol de recuperator defensiv şi ofensiv.

Sportivii specializaţi în aceste roluri înscriu rar un număr mare de puncte şi îşi asumă roluri mai puţin glorioase pentru binele echipei. Astfel se dezvoltă nişte relaţii structurale în echipele sportive, relaţii care sunt critice pentru obţinerea succesului.

Numeroase articole tratează problema efectelor asupra proceselor de învăţare motrică a diferitelor modalităţi de cunoaştere a rezultatelor. Din păcate, aceste cercetări se referă la sarcini simple, executate în condiţii de laborator. Din această cauză, rezultatele acestor cercetări nu se pot extinde asupra învăţării deprinderilor sportive complexe.

Mai recent, utilizarea înregistrărilor video, prin care sportivii iau cunoştinţă cu performanţele proprii, s-a extins foarte mult. Mai mult, s-a ajuns la retroacţiunea simultana pentru anumiţi parametri ai mişcărilor, cu ajutorul calculatorului.

Brinker (1979) a efectuat o cercetare având ca subiecţi patinatori de viteză. Aceştia au fost împărţiţi în două grupe. Prima grupă s-a antrenat „clasic", fără a beneficia de retroacţiune, pe când a doua grupă a beneficiat de cunoaşterea performanţei prin înregistrare video, urmată de analiza greşelilor împreună cu antrenorul. La finele sezonului, grupul care a beneficiat de retroacţiune şi-a ameliorat performanţa semnificativ mai mult decât grupul care s-a antrenat fără retroacţiune.

în schiul de performanţă există simulatoare prin care sportivii beneficiază de retroacţiune directă privind anumiţi parametri (ex. frecvenţa sau amplitudinea mişcării). Se cere sportivilor să fie atenţi la parametri care sunt prezentaţi prin retroacţiune directă. Se pare că această metodă duce la progrese evidente în învăţarea motrică.

Este în general acceptat în mediul sportiv că antrenamentul mental poate avea un efect pozitiv asupra performanţei. Acest lucru este întărit de cercetările ştiinţifice şi de experienţa unor sportivi de renume.

Sportivii care practică antrenamentul mental au în general performanţe mai bune decât cei care nu utilizează această tehnică: în acelaşi timp, sportivii care se antrenează numai mental au rezultate mai slabe decât cei care se antrenează fizic. Antrenamentul mental este mai eficace în cazul deprinderilor motorii care au o componentă cognitivă mai importantă. Efectele sunt mai puţin evidente ■în cazul abilităţilor „pur" motorii sau în cele în care forţa joacă un rol important.

Aşa cum am menţionat anterior, prima fază a învăţării motorii este predominant cognitivă. Astfel, un antrenament mental de scurtă durată poate avea rezultate foarte bune. Acest lucru nu înseamnă că doar începătorii pot beneficia de efectele pozitive ale antrenamentului mental: se pare că sportivii experimentaţi pot utiliza antrenamentul mental într-un mod mult mai eficace.

Această teorie susţine că antrenamentul mental dansează pattern – uri neuromusculare subliminale care sunt identice celor existente în mişcarea reală. Chiar dacă evenimentele imaginate nu au ca rezultat o mişcare observabilă la nivelul musculaturii, subliminal sunt transmise comenzi eferente de la creier spre muşchi. Sistemului neuromuscular îi este oferită astfel oportunitatea să „exerseze" un pattern al mişcării, fără efectuarea efortului muscular. Studiile întreprinse confirmă intensificarea activităţii electrice musculare în condiţiile practicării antrenamentului mental. Teoria psihoneuromusculară constituie cea mai plauzibilă explicaţie privind modul în care antrenamentul mental facilitează performanţa fizică şi învăţarea.