Numeroase articole tratează problema efectelor asupra proceselor de învăţare motrică a diferitelor modalităţi de cunoaştere a rezultatelor. Din păcate, aceste cercetări se referă la sarcini simple, executate în condiţii de laborator. Din această cauză, rezultatele acestor cercetări nu se pot extinde asupra învăţării deprinderilor sportive complexe.

Mai recent, utilizarea înregistrărilor video, prin care sportivii iau cunoştinţă cu performanţele proprii, s-a extins foarte mult. Mai mult, s-a ajuns la retroacţiunea simultana pentru anumiţi parametri ai mişcărilor, cu ajutorul calculatorului.

Brinker (1979) a efectuat o cercetare având ca subiecţi patinatori de viteză. Aceştia au fost împărţiţi în două grupe. Prima grupă s-a antrenat „clasic", fără a beneficia de retroacţiune, pe când a doua grupă a beneficiat de cunoaşterea performanţei prin înregistrare video, urmată de analiza greşelilor împreună cu antrenorul. La finele sezonului, grupul care a beneficiat de retroacţiune şi-a ameliorat performanţa semnificativ mai mult decât grupul care s-a antrenat fără retroacţiune.

în schiul de performanţă există simulatoare prin care sportivii beneficiază de retroacţiune directă privind anumiţi parametri (ex. frecvenţa sau amplitudinea mişcării). Se cere sportivilor să fie atenţi la parametri care sunt prezentaţi prin retroacţiune directă. Se pare că această metodă duce la progrese evidente în învăţarea motrică.

Este în general acceptat în mediul sportiv că antrenamentul mental poate avea un efect pozitiv asupra performanţei. Acest lucru este întărit de cercetările ştiinţifice şi de experienţa unor sportivi de renume.

Sportivii care practică antrenamentul mental au în general performanţe mai bune decât cei care nu utilizează această tehnică: în acelaşi timp, sportivii care se antrenează numai mental au rezultate mai slabe decât cei care se antrenează fizic. Antrenamentul mental este mai eficace în cazul deprinderilor motorii care au o componentă cognitivă mai importantă. Efectele sunt mai puţin evidente ■în cazul abilităţilor „pur" motorii sau în cele în care forţa joacă un rol important.

Aşa cum am menţionat anterior, prima fază a învăţării motorii este predominant cognitivă. Astfel, un antrenament mental de scurtă durată poate avea rezultate foarte bune. Acest lucru nu înseamnă că doar începătorii pot beneficia de efectele pozitive ale antrenamentului mental: se pare că sportivii experimentaţi pot utiliza antrenamentul mental într-un mod mult mai eficace.

Această teorie susţine că antrenamentul mental dansează pattern – uri neuromusculare subliminale care sunt identice celor existente în mişcarea reală. Chiar dacă evenimentele imaginate nu au ca rezultat o mişcare observabilă la nivelul musculaturii, subliminal sunt transmise comenzi eferente de la creier spre muşchi. Sistemului neuromuscular îi este oferită astfel oportunitatea să „exerseze" un pattern al mişcării, fără efectuarea efortului muscular. Studiile întreprinse confirmă intensificarea activităţii electrice musculare în condiţiile practicării antrenamentului mental. Teoria psihoneuromusculară constituie cea mai plauzibilă explicaţie privind modul în care antrenamentul mental facilitează performanţa fizică şi învăţarea.

Procesele de traducere – care servesc ca
mediatori între primele două pentru a asigura o
concordanţă optimă între ele.

trimiterea comemzilor către organele efectoare (executăm paşi de tangou şi nu de vals). Procesele de aferentaţie inversă sunt la fel de importante: informaţiile proprioceptive (interne) şi vi2uale sau acustice (externe) asupra efectelor activităţii motrice sunt reintroduse în sistem.

Keele (1973) a fost itinul dintre psihologii care au susţinut de timpuriu ideea căi oamenii ar putea fi limitaţi din punct de vedere al capacităţii lor de procesare a informaţiei. Trebuie să menţi- ornăm faptul că sarcini diferite, cognitive sau motorii, necesită capacităţi de procesare diferite. Dacă o anumită sarcină este atât de complexă încât necesită întregul spatţiu de procesare şi este de maximă importanţă pentru individ, atunci el îi va aloca toate resursele atenţionale, în det:rimentul altor sarcini. Dacă o sarcină specifică nu necesita alocarea întregului spaţiu de procesare disponibil, este posibilă procesarea mai multor sarcini în acelaşi timp, în fu ricţie de resursele atenţionale necesare fiecăreia.

Conform acestui mod«el, o persoană poate procesa mai mulţi stimuli şi poate elabora mai multe răspunsuri în acelaşi timp, cu condiţia c» acestea să nu depăşească propria lui capacitate de procesare informaţională. Dacă o anumită sarcină necesită întrag spaţiul de procesare, atunci doar acea sarcină va primi atenţie şi toate celelalte vor înregistra o scădere a performanţei.

Conceptele de atenţie selectivă şi capacitate limitată de procesare a informaţiei sixint relevante pentru psihologul sportiv, antrenori sau profeso rî şi, în general, pentru toţi cei interesaţi de îmbunătăţirea performanţelor sportivilor. Wrisberg şi Shea (1978) au demonstrat faptul că, pe măsură ce o sarcină motor ~ie este mai bine învăţată şi stăpânită, necesarul atenţionai al acesteia scade. Cu alte cuvinte, pe măsură ce un act motor se automatizează sau se învaţă, solicită mai puţin spaţiu de procesare informaţională, iar sportivul poate să se concentreze şi pe alte elemente. De exemplu, diferenţa semnificativă dintre un jucător începător de baschet şi unul foarte experimentat constă în nivelul de solicitare a spaţiului de procesare informaţională. în timpul unui joc, driblingul solicită aproape întreg spaţiul de procesare informaţională al unui începător. Pe de altă parte, jucătorul experimentat îşi reduce în aşa măsură atenţia acordată driblingului, încât poate să audă sau să vadă diferite informaţii relevante în timpul desfăşurării acestei acţiuni.

Ca urmare, un element central constă în faptul că necesarul de procesare informaţională al fiecărei sarcini poate fi modificat prin învăţare. Altfel spus, necesarul de procesare informaţională al fiecărei sarcini (de ex. driblingul la baschet) poate fi redus în timp, prin exerciţiu.

Un alt factor care trebuie luat în considerare în cazul acestei conceptualizări este noţiunea de diferenţe interindividuale (Keele & Hawkins, 1982). Nu există doi indivizi identici în privinţa nivelului de atenţie necesar fiecăruia pentru a efectua mai multe sarcini în acelaşi timp. Ca urmare, nu trebuie să pornim de la asumpţia că doi sportivi care au aceeaşi experienţă vor avea acelaşi nivel de performanţă atunci când vor fi confruntaţi cu o situaţie ce presupune efectuarea mai multor sarcini în acelaşi timp. O persoană poate întâmpina dificultăţi datorită interferenţei în timpul rezolvării concomitente a sarcinilor A şi B, dar poate să nu întâlnească nici o dificultate în rezolvarea concomitentă a sarcinilor A şi C. Un alt sportiv, confruntat cu acelaşi set de sarcini, poate întâmpina dificultăţi cu totul diferite. Acest lucru este foarte important de conştientizat de către antrenori în momentul în care învaţă diferiţi sportivi să facă faţă unor sarcini multiple. Astfel de situaţii sunt foarte comune în baschet şi fotbal spre exemplu, unde sportivii trebuie să poată controla mingea şi, în acelaşi timp să îşi planifice jocul şi să ia în considerare dispunerea’ jucătorilor ofensivi şi defensivi în jurul lor.

Un exemplu tipic din lucrările lui Skinn condiţionarea unui şobolan alb, plasat într-un^ ^6ste experimental numit cuşca Skinner, pentru a apăsa levier. De fiecare dată când animalul apasă levierul^ ^Un recompensat cu hrană. Alimentele sunt întăriri (stimul⁶⁸*⁶ întărire -SÎ) pentru comportamente. La început, anim i*⁶ apasă levierul din întâmplare. întărind aceste răspun întâmplătoare, ele devin mai frecvente, altfel sd"’ probabilitatea ca ele să apară, creşte. Se poate ajunge la o întărire selectivă sau discriminatorie: răspunsurile sunt întărite în anumite condiţii (de exemplu, atunci când este aprinsă o lumină verde) şi nu în alte condiţii (de exemplu atunci când apare o lumină roşie).

în continuare, vor fi discutate modalităţile de sporire sau diminuare a frecvenţei de apariţie a unor comportamente, sub forma întăririlor şi pedepselor.

Din această cauză, învăţarea se ^acfmai degrabă în termeni de potenţial mTortamental decât ca modificare de comportament. De asemenea, trebuie subliniat că tipuri diferite de învăţare pot avea ca rezultat nivele similare de performantă. Un copil poate obţine rezultate bune în efectuarea’ unei înmulţiri, deoarece a învăţat pe de rost tabla înmulţirii sau pentru că principiile generale ale operaţiilor aritmetice îi sunt cunoscute deja.

în exemplele de mai sus ne-am referit la modificări relativ durabile ale potenţialului comportamental. Dacă un jucător de volei reuşeşte o lovitură de atac, dar are eşecuri în alte situaţii similare, noi nu putem concluziona că stăpâneşte acest procedeu.

In legătură cu învăţarea, vorbim de „experienţe specifice de mediu". Acest lucru presupune excluderea achiziţiilor datorate dezvoltării. De asemenea, este posibil sa apară învăţarea fără exersare (doar prin observarea unui procedeu tehnic).