Psihologie educationala

încrederea în sine şi motivaţia nu sunt sinonime, dar se află în relaţie directă. Astfel, s-a observat că sportivii puternic motivaţi tind să devină foarte încrezători în abilităţile lor. Trebuie făcută însă distincţia între încrederea în sine globală şi încrederea în sine raportată la situaţii specifice. încrederea în sine globală este mai mult o trăsătură de personalitate. De exemplu, un individ poate da dovadă de încredere în sine globală, dar cu toate acestea să nu se poate angaja cu succes într-o activitate sportivă sau de exerciţiu fizic. Pentru a încuraja o persoană să facă lucruri noi, ne putem baza pe încrederea în sine globală a acesteia, ceea ce nu înseamnă însă că ea se va simţi capabilă de succes într-o sarcină specifică. Un exemplu de încredere în sine într-o situaţie specifică îl reprezintă jucătorul de fotbal ferm convins că va transforma în gol o lovitură de la 11 metri, de care depinde soarta meciului. în momentele cruciale ale unei competiţii, antrenorul acordă credit jucătorului care are încredere totală în abilităţile lui de a reuşi.

INTRODUCERE

Este greu să ne imaginăm ceva care să fie mai important decât motivaţia pentru obţinerea succesului în sport. Adesea, suntem tentaţi să afirmăm că marile performanţe se bazează pe abilităţi înnăscute. O privire mai atentă asupra vieţii şi pregătirii marilor performeri ne obligă să recunoaştem faptul că performanţele lor sunt o combinaţie între abilităţile fizice şi dorinţa intensă de a fi cât mai buni. Literatura sportivă şi istoriile anecdotice abundă în nume de sportivi care au excelat datorită unei puternice dorinţe interioare de a reuşi pe plan sportiv, în măsură să suplinească atribute fizice, cum ar fi înălţimea, viteza, forţa sau îndemânarea.

Pentru a se antrena, un maratonist valoros aleargă în jur de 200 – 300 km pe săptămână. Gimnaştii de nivel internaţional se antrenează un număr considerabil de ore pe zi, riscându-şi sănătatea şi expunându-se la accidentări invalidante. Paraşutiştii şi alpiniştii se expun unor riscuri extraordinare, sfidând moartea în fiecare clipă. în faţa acestor exemple ne întrebăm: „De ce?"

Psihologia motivaţiei încearcă să răspundă unor întrebări cum ar fi: De ce anumite persoane practică un sport iar alţii nu? Care sunt motivele pentru care unii se îndreaptă spre fotbal, iar fac paraşutism sau ciclism? Cum putem influenţa motivaţia personală a unui individ, pentru a obţine rezultate notabile în sportul pe care îl practică? în ce circumstanţe motivaţia este optimă şi ce putem face pentru a atinge şi menţine acest nivel optimal?

într-o manieră generală, psihologia motivaţiei se preocupă de originea, orientarea şi persistenţa unui comportament.

Primele clarificări asupra motivaţiei sunt datorate lui _HuH (1943) şl^rjencejiaSSl, Teoria impulsului, propusă de aceşti psihoTogiT~este o teorie a motivaţiei bazată pe noţiunea de reducere a nevoii. Teoria afirmă că motivaţia este legată de dorinţa de a reduce sau de a satisface un impuls intern. în cazul sportului, impulsul poate fi reprezentat, de pildă, de dorinţa de a deveni o vedetă în fotbalul internaţional sau de a face parte dintr-o echipă de baschet renumită. Motivaţia de a obţine succes în sport nu are însă la bază o nevoie înnăscută, la fel ca setea sau foamea. Ea se dezvoltă şi se învaţă pe parcursul vieţii, pe măsură ce experienţa sportivă a individului se îmbogăţeşte. Termenul de motivaţie derivă din cuvântul motiv, de origine latină (movere înseamnă mişcare). Aşadar, esenţa motivaţiei este dorinţa de schimbare, opusă celei de a rămâne în aceeaşi stare.

Continue Reading »

Oamenii folosesc de multe ori furia pentru a se elibera de trăiri emoţionale puternice sau de tensiuni. Această ventilare a emoţiilor te face să te simţi mai bine pe moment. Dar, în mod obişnuit, consecinţa furiei este vinovăţia, indispoziţia sau durerile de cap. Mai mult, atunci când suntem furioşi, avem tendinţa să luăm decizii iraţionale sau violente, fără a ne gândi la consecinţele celor afirmate.

Nu putem elimina cu desăvârşire furia din exprimarea noastră emoţională, dar putem învăţa să o controlăm. Primul pas ar fi conştientizarea faptului că furia nu este neapărat un lucru rău. Felul în care canalizăm furia, o face constructivă sau distructivă.

Acordaţi-vă timp pentru a vă reveni. Dacă lăsaţi furia să vorbească, acest lucru nu va fi constructiv. Uneori este util să ieşiţi din situaţie (faceţi o mică plimbare), pentru va da răgazul să vă liniştiţi şi să evaluaţi corect.

Gândiţi ! înainte de a începe să strigaţi sau să proferaţi insulte, gândiţi-vă la consecinţe. Oare ceea ce veţi spune va produce o confruntare eficientă? Este oare nevoie ca mesajul vostru să aibă ca rezultat intimidarea sau ruşinarea celeilalte persoane? Faceţi o pauză şi respiraţi adânc câteva secunde. Aceasta poate face diferenţa între o interacţiune pozitivă şi un dezastru în comunicare.

înţelegeţi! întrebaţi-vă dacă aţi înţeles corect persoana şi situaţia. Ca să fiţi sigur, puneţi întrebări directe pentru a obţine informaţii suplimentare, a stabili acurat faptele şi a clarifica percepţiile – fără a crea vinovăţie sau disconfort. Faceţi persoana să înţeleagă că doriţi să-i cunoaşteţi poziţia. înţelegerea în mijlocul unei confruntări nu este un lucru uşor, dar îngăduind interlocutorului să-şi exprime trăirile fără a face judecăţi de valoare, poate conduce la o clarificare. Exemplu: Diferenţe individuale în comunicare

M.S. este antrenor de volei la o grupă de începăto ‘ După câteva luni de antrenamente, observă că doi dintr’ elevii lui nu execută corect serviciul şi de aceea mingea se opreşte în fileu. El începe să strige:"De câte ori să vă spun să executaţi corect mişcarea? Chiar nu puteţi reţine un lucru atât de simplu?" Unul dintre elevi nu acceptă critica şi se simte rănit şi stânjenit în faţa colegilor săi. El caută să se concentreze pentru a executa corect mişcarea, dar greşelile se ţin lanţ cu cât observaţiile sunt mai multe Celălalt este mai puţin sensibil şi pare mai abil, înţelegând cum să-şi corecteze greşelile. Critica îl face să fie mai vigilent şi doreşte să demonstreze că poate servi corect. Critica îl motivează să se concentreze şi să -şi corecteze tehnica.

Continue Reading »

Pe lângă interpretarea greşita a mesajului, neascultarea lui este o altă problemă a receptorului. De exemplu, profesorul poate preda foarte bine, dar studenţii să nu fie atenţi, caz în care comunicarea este distorsionată. Receptorul trebuie să împărtăşească responsabilitatea cu expeditorul şi trebuie să depună efort pentru a asculta mesajul trimis.

Emiţătorul poate transmite mesajul prea ambiguu. Să spunem că un antrenor se adresează unui jucător spunandu-i că dacă continuă să se antreneze la fel de bine, va tuntrodus în prima echipă la începutul campionatului.

Mesajele inconsecvente constituie o altă sursă de distorsiune în comunicare. Nimic nu poate fi mai frustrant decât să auzi ceva astăzi şi total altceva mâine. Consecvenţa este critică în clădirea încrederii şi relaţiilor pozitive. De exemplu, dacă antrenorul este suportiv la antrenamente, dar agresiv şi critic în timpul meciurilor, sportivul va deveni confuz sau chiar se poate bloca în timpul meciurilor.

Deseori inconsecvenţa în caz de conflict apare între canalele verbale de comunicare şi cele nonverbale. Un profesor de educaţie fizică poate adresa cuvinte de încurajare unui elev care încearcă să înveţe o nouă deprindere sportivă, în timp ce limbajul trupului şi expresia facială exprimă descurajare şi plictiseală.

Continue Reading »