Jan 27 2010
TEORIA ATRIBUIRII
Un element cheie în teoria atribuirii este percepţia. Atunci când sportivul este întrebat „Căror cauze atribui succesul tău?", ceea ce se evaluează de fapt sunt Percepţiile sale. Accentul nu trebuie plasat pe ectitudinea acestor percepţii, ci pe convingerile
personale pe care răspunsul la astfel de întrebări le poate dezvălui.
Teoria atribuirii reprezintă o abordare a motivaţiei din perspectivă cognitivistă. La baza acestei teorii se află ideea conform căreia oamenii au o nevoie înnăscută de a explica, înţelege şi anticipa evenimentele pe baza propriilor cogniţii. Conform teoriei atribuirilor, nevoia fiecărei fiinţe umane este aceea de a-şi explica acţiunile în funcţie de cauzele percepute. Teoria propusă de Fritz Heider (1944, 1958) şi dezvoltată ulterior de Weiner (1985) şi Roberts (1982) constituie o teorie complexă în care atribuirile sunt văzute ca fiind influenţate în mare parte de acţiunile persoanei, de trăiri, încredere şi motivaţie. Modul în care sportivul se raportează la el însuşi este direct legat de percepţia pe care acesta o are asupra cauzelor şi efectelor propriilor acţiuni.
Tipul de atribuiri pe care sportivii le fac în mod obişnuit ne dezvăluie structura lor motivaţională. Mai mult, ajutorul pe care îl putem oferi acestora pentru a-şi modifica percepţiile ar putea avea un efect semnificativ asupra motivaţiei de reuşită. Ca urmare, motivaţia şi teoria atribuirii sunt strâns relaţionate. De exemplu, tinerii sportivi tind să atribuie eşecul lipsei unor abilităţi înnăscute. Pentru că aceste abilităţi sunt relativ permanente, este greu pentru ei să creadă că lucrurile se vor schimba vreodată în bine. Tbtuşi, dacă aceşti tineri sportivi ar fi încurajaţi să atribuie eşecul ghinionului sau lipsei de efort susţinut, ei ar putea simţi la un moment dat că lucrurile pot fi schimbate.
Prima teorie a atribuirilor a fost propusă de Heider (1944, 1958). Contribuţiile semnificative ale lui Weiner (1972, 1979, 1985) au permis ca această teorie să devină mai pragmatică. Mai recent, Russell (1982) şi McAuley, Duncan şi Russell (1992) au furnizat date relevante despre evaluarea atribuirilor.
