Psihologie educationala

Am stabilit că doar trăsăturile de trăsăturile de personalitate nu sunt predictive pentru un lider eficient. Totuşi, cercetările au identificat însuşiri comune ale unui lider eficient. De asemenea, au fost identificate strategii pentru a crea stiluri eficiente de conducere în educaţia fizică, şi în general în mediul sportiv.

Componentele liderului eficient au rezultat dintr-o sinteză a diferitelor orientări existente care se ocupă de studiul conducerii grupurilor. în concordanţă cu modelul interacţionist, componentele conducerii eficiente sunt înţelese ca o combinaţie dintre factorii personali şi cei situaţionali.

Calităţile liderului

Deşi nu există un nucleu comun de trăsături de personalitate care să asigure că o persoană va deveni un lider, există câteva trăsături frecvent întâlnite la lideri se succes:

■ Inteligenţa

■ Asertivitatea

■ Empatia

■ Motivaţia intrinsecă

■ Flexibilitatea

■ Ambiţia

■ încrederea în sine

■ Optimismul.

Aceste calităţi sunt necesare, dar nu suficiente. Măsura în care aceste calităţi sunt necesare depinde de preferinţele grupului şi de situaţiile specifice cu care liderul se confruntă.

Stilul de conducere

în general, antrenorii pot avea un stil de conducere autocratic sau democratic. Stilul democratic este centrat pe sportiv, cooperativ şi orientat spre interacţiuni pozitive. Stilul autocratic este orientat pe victorie, foarte structurat şi orientat spre sarcină. Un antrenor nu este tot timpul acelaşi. Se pot integra şi combina ambele stiluri. Apelul la unul sau altul din stiluri depinde de circumstanţe.

Continue Reading »

Factorii sociali determină convingerile pe care sportivii le au despre ei înşişi. Aceste convingeri au rol de mediatori psihologici, influenţând decisiv motivaţia. Teoria autodeterminării se concentrează pe trei nevoi umane înnăscute: nevoia de competenţă, autonomie şi relaţionare. în măsura în care factorii sociali nu permit satisfacerea acestor nevoi bazale, rezultatul va fi reducerea motivaţiei, dezvoltarea psihologică inadecvată, alienarea şi, poate, performanţa scăzută.

Competenta – Teoria autodeterminării consideră competenţa o prerechizită pentru motivaţie, dar nu o condiţie suficientă pentru dezvoltarea ei. Competenţa (încrederea în sine) este un element fundamental pentru dezvoltarea motivaţiei intrinseci. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul autonomiei, cu menţiunea că ea este critică pentru autodeterminare.

Autonomia – Autodeterminarea nu există fără autonomie sau fără ceea ce numim „agent activ". Individul este considerat „agent activ" dacă deţine controlul asupra propriilor acţiuni. Teoria autodeterminării susţine că nevoia individului de a fi un „agent activ" şi nu doar o simplă marionetă în mâna celorlalţi, este înnăscută (DeCharms şi Carpenter, 1968). Pentru ca motivaţia intrinsecă să se poată dezvolta, trebuie ca sportivii să creadă despre ei înşişi că sunt „agenţi activi" în determinarea propriului comportament.

Continue Reading »

Modelele discutate mai sus sunt adaptări derivate din mediul non-sportiv, cum ar fi industria sau armata şi sunt jaloane excelente pentru a înţelege fenomenul de conducere.

Chelladurai (1978), a dezvoltat Modelul Multidimensional al Liderului în mediul sportiv. Acest model este în primul rând unul interacţional. Chelladurai susţine că fenomenul conducerii trebuie să ţină seama de caracteristicile situaţionale ale liderului şi membrilor grupului sportiv. Astfel, conducerea eficientă va depinde de caracteristicile sportivilor şi de limitările situaţiilor din mediu.

După Chelladurai, performanţa şi satisfacţia sportivului (căsuţă 7 din figura de mai jos) depinde de cele trei tipuri de comportament al liderului: solicitat (căsuţa 4), preferat (căsuţă 6), actual (căsuţa 5). Situaţia (căsuţă 1), liderul (căsuţă 2) şi membrii grupului (căsuţa 3) determină aceste trei tipuri de comportament, de aceea se numesc antecedente.

Continue Reading »

Profesorii de sport trebuie să fie flexibili în ce priveşte stilurile de conducere adoptate. în situaţia în care ei activează într-o şcoală în care nu există condiţii materiale prea bune şi nici sprijin din partea comunităţii, stilul de

onducere ar trebui orientat mai mult spre sarcină. Stabilirea de obiective precise şi îndeplinirea lor ar trebui să nrimeze dezvoltării unor relaţii interpersonale pozitive.

Exemplu: G.V. este profesor de sport la o şcoală de cartier. Sala de sport arată destul de rău: pereţii sunt crăpaţi şi ar necesita o renovare, iar grupurile sanitare sunt într-o stare jalnică. O renovare grabnică nu este posibilă. De aceea, el decide să încerce să îmbunătăţească lucrurile. Pune postere cu sportivi pentru a masca locurile unde pereţii sunt crăpaţi roagă femeia de serviciu să acorde mai multă atenţie curăţeniei în vestiare. Curând el realizează că îmbunătăţirea mediul înconjurător nu este suficientă pentru a creşte motivaţia elevilor. El îşi chestionează elevii cu privire la ceea ce le place şi ceea ce nu le place în orele de sport. Constată că majoritatea elevilor ar dori un program de fitness pe care el îl introduce în prima parte a orei. Reactivează gazeta de perete. Fiecare elev primeşte un calificativ pentru progresele obţinute şi se instituie titlul „elevul săptămânii".

Toate aceste lucruri sunt dovezi ale unui stil de conducere orientat spre sarcină, stil adecvat situaţiei cu care se confruntă profesorul.

Continue Reading »

Teoriile care au la bază modelul interacţionist au "J»plîcaţii importante în conducerea grupului’ sportiv. Modelul interacţionist susţine:

• Nu există trăsături universal valabile care să asigure succesul unui lider. Totuşi, liderii de succes au trăsături de personalitate comune, care îi deosebeşte de restul populaţiei.

• Un anumit stil de conducere se potriveşte la o anumită situaţie specifică. Unii lideri funcţionează mai bine în anumite situaţii decât în altele. Este cazul unor antrenori care au fost concediaţi de conducerea echipei pe motiv că nu au fost eficienţi şi sunt angajaţi de către altă grupare unde îşi dovedesc foarte curând eficienţa. Este foarte puţin probabil ca ei să-şi fi schimbat peste noapte stilul de conducere. Mai curând stilul lor de conducere şi comportamentul lor s-a potrivit în noile condiţii.

• Stilurile de conducere pot fi schimbate pentru a se adapta unor cerinţe situaţionale. Există două tipuri de lideri:

Continue Reading »

preocupat de imprimarea unei direcţii organizaţiei prin stabilirea de scopuri şi obiective. Din păcate, multe echipe sunt prea mult influenţate de manageri, şi mai puţin sunt aflate sub influenţa unor lideri eficienţi.

De obicei, liderii şi antrenorii sunt aleşi de o autoritate din organizaţie. Uneori, liderii emerg din rândul grupului, cum ar fi situaţia în care antrenorul este ales din rândul jucătorilor. Acest tip de lider este în general mai eficient, pentru că are sprijinul şi respectul membrilor grupului. Este probabil ca acest tip de lider să aibă abilităţi speciale pentru această poziţie.

Cercetătorii au încercat să identifice abilităţile speciale ale liderului, în speranţa de a selecta pe cei care ar putea deveni buni conducători.

TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE

în deceniul trei al secolului trecut, cercetătorii au încercat să determine care sunt trăsăturile de personalitate comune ale celor mai importanţi lideri din business şi industrie. Ei au considerat că există un set de trăsături de personalitate care asigură succesul unui lider în orice domeniu de activitate. Teoriile bazate pe trăsături de personalitate nu au avut suport deplin în practică. Liderii au o mare varietate de trăsături de personalitate. Nu există trăsături specifice pe care să le aibă în mod obligatoriu un lider de succes.

ABORDAREA COMPORTAMENTALISTĂ

Cercetările ulterioare s-au focalizat pe descoperirea unor comportamente universal valabile la un lider eficient. Psihologii behaviorişti susţin că oricine poate fi învăţat să devină un conducător prin simpla învăţare a comportamentelor unor lideri eficienţi. Cu alte cuvinte, ei susţineau că liderii nu se nasc, ci se formează. Liderii din sport şi exerciţiul fizic acţionează asupra

Continue Reading »

O echipă de fotbal, un club de karate sau oameni care se reunesc pentru a face aerobic, pot fi considerate grupuri.

Un grup de sportivi nu formează în mod necesar o echipă. O echipă se creează printr-un proces evolutiv. De fapt, grupurile trec prin patru stadii de dezvoltare, în urma cărora o colecţie de indivizi se transformă într-o echipă. Aceste stadii sunt:

■ Faza de început. în acest prin stadiu de dezvoltare al unei echipe, membrii se familiarizează între ei. Fiecare sportiv îşi găseşte locul în structura echipei, se formează şi se testează relaţiile interpersonale, inclusiv relaţiile între antrenori şi membrii echipei. Sportivii care nu se pot identifica cu echipa pot avea dificultăţi în a stabili relaţii interpersonale pozitive. Antrenorii îi pot ajuta prin strategii care să faciliteze interacţiunea în cadrul echipei.

Etapa de conflict. Se caracterizează prin rebeliunea împotriva liderului, rezistenţă faţă de controlul exercitat de grup şi conflicte interpersonale. Acest ‘ucru se întâmplă atunci când indivizii şi liderul caută sa-Şi stabilească rolurile şi statutul în cadrul grupului. ^ueşi uneori acest confiict poate fi chiar fizic, de ^D|cei el este social şi interpersonal. în acest stadiu, antrenorul trebuie să comunice obiectiv şi desch-sportivii. Evaluările pe care antrenorul le fac’^S °^U privire la calităţile şi carenţele fiecărui sportiv rn °^U în care el se impune, vor reduce incertitudinea este o sursă majoră de stres pentru sporr^ Reducerea stresului scade şi nivelul de ostilitate .

■ Stabilirea normelor. în acest stadiu, ostilitatea est înlocuită de solidaritate şi cooperare. în loc să s⁶ concentreze exclusiv spre nevoile individuale⁶ sportivii muncesc împreună pentru a îndeplini scopuri comune. Coeziunea de grup se dezvoltă în acest stadiu în care sportivii strâng rândurile şj clădesc unitatea echipei. Se stabilizează rolurile în cadrul echipei şi apare un respect pentru contribuţia unică a fiecărui membru. în loc să existe o competiţie pentru statut sau recunoaştere, jucătorii insistă pentru economie în efort şi eficienţă în îndeplinirea sarcinilor.

Continue Reading »

Sportivii, antrenorii, profesorii de sport şi p_Ub|_JC amator de sport sunt de acord că succesul într-o competit nu depinde numai de dotarea aptitudinală a membrilc-⁶ echipei. Specialiştii din domeniul sportiv susţin necesitatea existenţei unui ingredient esenţial în succesul sportiv coeziunea echipei.

Ziarele sportive şi emisiunile TV sunt pline de exemple privind echipe cu individualităţi marcante care nu confirmă în meciuri decisive din cauza lipsei de coeziune. Existe şi exemple contrarii, în care echipe fără jucători foarte talentaţi obţin rezultate peste aşteptări. Un principiu bine stabilit în sport este cel potrivit căruia un grup de jucători care se înţeleg foarte bine sunt mai eficienţi decât un grup de jucători care acţionează individual numai pentru reuşita lor. într-o echipă de baschet există mai mulţi jucători capabili să înscrie 20 de puncte sau mai mult. Totuşi, în interesul echipei, antrenorul poate să ceară ca unul sau mai mulţi jucători să nu-şi asume roluri de marcatori principali. De exemplu, conducătorul de joc îşi asumă responsabilitatea în organizarea jocului în apărare şi atac, o extremă de forţă să aibă mai mult rol de recuperator defensiv şi ofensiv.

Continue Reading »

Profesorii şi antrenorii îşi confruntă deseori elevii cu informaţii privitoare la rezultatele acţiunilor lor. Acest lucru se referă la maniera în care performanţa motrică este executată. în acest caz ne referim la „cunoaşterea rezultatelor sau a performanţelor".

Numeroase articole tratează problema efectelor asupra proceselor de învăţare motrică a diferitelor modalităţi de cunoaştere a rezultatelor. Din păcate, aceste cercetări se referă la sarcini simple, executate în condiţii de laborator. Din această cauză, rezultatele acestor cercetări nu se pot extinde asupra învăţării deprinderilor sportive complexe.

Mai recent, utilizarea înregistrărilor video, prin care sportivii iau cunoştinţă cu performanţele proprii, s-a extins foarte mult. Mai mult, s-a ajuns la retroacţiunea simultana pentru anumiţi parametri ai mişcărilor, cu ajutorul calculatorului.

Continue Reading »

Procesele cognitive pot juca un rol important în învăţarea deprinderilor motorii. Antrenamentul mental presupune o reprezentare mentală detailată, sistematică şi intensivă a unei acţiuni, fără ca aceasta să fie executată în mod real.

Este în general acceptat în mediul sportiv că antrenamentul mental poate avea un efect pozitiv asupra performanţei. Acest lucru este întărit de cercetările ştiinţifice şi de experienţa unor sportivi de renume.

Sportivii care practică antrenamentul mental au în general performanţe mai bune decât cei care nu utilizează această tehnică: în acelaşi timp, sportivii care se antrenează numai mental au rezultate mai slabe decât cei care se antrenează fizic. Antrenamentul mental este mai eficace în cazul deprinderilor motorii care au o componentă cognitivă mai importantă. Efectele sunt mai puţin evidente ■în cazul abilităţilor „pur" motorii sau în cele în care forţa joacă un rol important.

Aşa cum am menţionat anterior, prima fază a învăţării motorii este predominant cognitivă. Astfel, un antrenament mental de scurtă durată poate avea rezultate foarte bune. Acest lucru nu înseamnă că doar începătorii pot beneficia de efectele pozitive ale antrenamentului mental: se pare că sportivii experimentaţi pot utiliza antrenamentul mental într-un mod mult mai eficace.

Continue Reading »